Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu se arată numai celor ce se roagă Lui, potrivit rugăciunii atottainice şi negrăite a Fiului către Tatăl (a se vedea capitolul XVII, de la Ioan). Rugăciunea, în gândirea Sfinţilor Părinţi, este vorbirea minţii cu Dumnezeu, hrană şi curăţire a minţii, zid sigur, portar al virtuţilor, omorâre a patimilor, întărire a sufletului, vedere a celor nevăzute, încredinţare a celor dorite, ipostas al celor nădăjduite, îndemn la virtuţi, vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie, rodul bucuriei şi al mulţumirii, alungarea întristării şi a descurajării, legătura gândurilor şi înţelegerea supremă a minţii, urcuşul minţii spre Dumnezeu şi lepădarea de toate pentru dobândirea a toate. Ea este cunoştinţă a lui Dumnezeu, pecetea şi bucuria lui Hristos, arvuna Duhului Sfânt, mişcare îngerească şi puterea celor netrupeşti, propovăduirea apostolilor, lucrarea credinţei şi încredinţarea inimii, nădejde de mântuire, securea care taie deznădejdea, dovedirea nădejdii, semn de curăţie şi simbol al sfinţeniei, baia curăţiei şi arătarea botezului, veselia sufletului şi semn al împăcării, raza soarelui minţii şi luceafăr al inimii, întărirea creştinismului, lucru al pustnicilor şi petrecerea sihaştrilor, arătarea împăcării cu Dumnezeu şi unirea omului cu Dumnezeu, puterea susţinătoare a lumii, maica lacrimilor şi totodată fiica lor, punte împotriva ispitelor, peretele din mijloc împotriva necazurilor, zdrobirea războaielor, veselia viitoare, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea darurilor, propăşirea nevăzută, descoperirea celor viitoare, judecata şi scaunul de judecată a lui Hristos, înainte de scaunul judecăţii viitoare. Rugăciunea constă în a-ţi împreuna cugetul cu evlavie, cu străpungerea inimii, cu mărturisirea păcatelor şi cu suspine nevăzute şi cu o dispoziţie nepătimaşă câştigată prin deprindere şi care răpeşte mintea prin dragoste desăvârşită spre înălţimea spirituală.